Veblen în cămașa de la Fondul plastic

Oricât de banală ar părea definiția dată de DEX termenului „snobism”, ea ne permite să înțelegem mai bine particularitățile snobismului, privit din prisma psihologicului. Scopul definiției nu este de a sublinia dacă snobul este o ființă care are anumite defecte, ci mai degrabă ne ajută să înțelegem că snobul se caracterizează prin pretenția sa de a fi altfel, de a avea o calitate pe care, de regulă, nu o are. Prin urmare, poate fi definit atât printr-o dorință puternică de a aparține unui cerc, de regulă elitist, cât și printr-o dorință de excludere dintr-un alt cerc, pe care el îl disprețuiește, considerându-l inferior. Snobul vrea să fie „unic”, ceea ce presupune că alții, majoritatea oamenilor, „nu sunt ca el”. Definiția mai scoate în evidență și un alt aspect: snobul este un imitator, care caută să semene cu un model perceput ca nobil și elevat. Prin urmare, nu este decât o copie. Cu alte cuvinte, oricât de mândru ar fi snobul că aparține elitei, cercurilor rafinate, trebuie să accepte ideea că el nu este decît o imitație, doar o imitație, și nu originalul. El joacă un rol, pe care uneori îl asimilează până la punctul de a se integra perfect în grupul care pretinde că îi aparține.

Cred că vă mai amintiți de acea banană lipită cu bandă adezivă gri, pe un perete, care a fost vândută pentru suma de 120.000 de dolari la târgul de artă Art Basel din Miami. Lucrarea, denumită „Comedian”, aparţinea unui artist, să-l numim astfel, aflat la prima sa expoziție, Maurizio Cattelan, practic, era o banană cumpărată de la un magazin alimentar din Miami și o bucată de scotch, nimic mai mult. Întrebarea care a fost pe buzele tuturor atunci a fost, desigur, legată de noul propietar, nu de exponat în sine. Ce persoană e aceea care cumpără o banană cu o asemenea sumă? E un pasionat de artă extravagant, este vreun milionar care face gesturi caritabile pentru artiști? Sau e, pur și simplu, o persoană susceptibilă a fi dominată de efectul Veblen?

Descartes a greșit când spunea că bunul-simț este „cel mai împărtășit lucru din lume”. Evident, acesta este snobismul, am zice noi. Aceasta afirmație ne ajută să înțelegem mai bine natura snobului, ceea ce pretinde a fi el, în toate domeniile: e un rafinat critic de artă, un priceput degustător de vinuri, un cunoscător al modei, un versat în alegerea parfumurilor fine, le știe pe toate la nivelul cel mai înalt, e un fel de filosof al obiectelor elegante, la urma urmei, doar o ambiție de a fi universal valabil în orice domeniu, deși nu face decât să-și joace rolul, să-i imite pe alții care, doldora de cultură, informații, cercetare și studii, sunt pricepuți. În realitate, snobismul descrie o realitate dublă, a iluziei și a dezordinii sufletești. Snobul este o conștiință tragică, dacă e să ne gândim mai bine, care, pentru a scăpa din dezordinea mentală în care se află, alege să persevereze în iluzie. Această goană capricioasă rezultă din faptul că snobul se cunoaște bine pe sine, știe unde îi este nivelul și fuge de el însuși. Știe că nu are cunoștințele necesare a fi un elitist, un specialist, un cunoscător perfect, dar nu poate accepta asta, pozând în ceea ce nu este și nici nu va putea deveni vreodată. Într-un joc de-a v-ați ascunselea cu sine, snobul oscilează între conștiință și sentiment, s-ar putea spune, ceea ce poate genera o identitate falsă. În politică, în literatură sau în artă, snobismul prezintă multe paradoxuri, unul dintre cele mai ciudate fiind că el constituie o garanție a etichetelor, rolul său e de a arăta că lucrurile acelea sunt perfecte fiindcă el are nas pentru calitate, nu ca ceilalți neștiutori. În funcționarea sa și în ceea ce dezvăluie individul afectat de efectul Veblen, găsim tragedie. Și, nu, nu e impostură, să nu facem comparații eronate. Impostorul se folosește de minciună și prefăcătorie, snobul adoptă tot ce e la modă cu convingerea că este un priceput, deși habar nu are de nimic.

În urmă cu câțiva ani se folosea foarte mult termenul de aroganță, dar astăzi auzim din ce în ce mai des termenul de narcisism pentru a defini o persoană care manifestă sentimente de măreție, grandomanie și lipsă de empatie, cineva care se gândește doar la sine și care are un mare dispreț pentru ceilalți. Adevărul incontestabil este că, în adâncul sufletului, cu toții suntem puțin narcisiști, sau altfel spus, cu toții avem nevoie de acest „impuls” pentru a realiza că suntem unici, că avem valoare și importanță pentru ceilalți. Vedem cel mai bine acest lucru pe rețelele de socializare, unde ne mândrim adeseori cu reușitele noastre profesionale, culinare, familiale etc. De ce facem asta? Fiindcă ne naștem cu o nevoie profundă de atenție și recunoaștere. Cu toate acestea, este esențial să diferențiem gradele de narcisism. Narcisismul, atunci când este sănătos, contribuie la construirea încrederii în sine. Poate ajuta la atingerea obiectivelor. Cu o stimă de sine adecvată, ne așteptăm să reușim să ne impunem și, în același timp, putem tolera dezamăgirea și eșecul din viață. Stima de sine ne permite să ne confruntăm cu abuzul sau lipsa de respect, să luăm atitudine, ne face să ne simțim demni, cu ea nu ezităm să spunem nu, să ne punem limite, avem empatie și considerație nu doar pentru noi, ci și pentru ceilalți. Ceea ce nu este valabil atunci când cineva are probleme cu stima de sine, când narcisismul lui nu a fost bine structurat devenind un model generalizat în individ încă din perioada copilăriei sau adolescenței. Nevoia constantă de recunoaștere și atenție asociată cu lipsa de empatie, cultul personalității, toate acestea sunt un pericol, el scapă dincolo, în zona patologicului. Astfel se întâmplă și în cazul snobismului, practic, se aseamănă foarte mult. Recent, am văzut un video în care un băiat de 10-11 ani este întrebat dacă ar purta o pereche de pantofi sport de 200 lei, în cazul în care părinții i-ar dărui o asemenea pereche. Tu te uiți la fața mea? îl întreabă copilul nervos pe reporter. Am eu față de teniși de 200 de lei?! Dacă mi-ar cumpăra așa ceva ai mei, le-aș da cu pantofii în cap! a replicat ferm băiatul. Acesta este micul snob la a cărui față m-am uitat mult și bine și nu am văzut nimic care să ateste că nu ar merita asemenea pantofi, de 200 de lei. El se va transforma în câțiva ani, dacă nu va fi educat sau nu se va auto-educa, într-un snob mai mare care va trăi captiv între mărci, branduri și sigle, neînțelegând ce presupune să ai propriile tale idei, cultură, gusturi și rafinament. Dacă marile branduri se vor prăbuși în următorii ani, iar noi vom ajunge să purtăm cu toții opinci, copilul snob va avea crunt de suferit, va fi complet debusolat. Își va găsi cu greu propria identitate fiindcă nu a avut timp să și-o formeze, ea a rămas ancorată de papucii cu prețuri exorbitante din mall.

Snobii fac tot posibilul să evadeze din zona comunului, etalând pretenții pe care doar oamenii cu bunăstare și le pot onora și, după cum vedem, uneori, nici măcar aceștia, dacă luăm, ca exemplu, cazul lui Zuckenberg, amator de tricouri de 5 euro. Snobul e genul de cetățean care stă în căminele de nefamiliști, în aceeași cameră cu părinții și frații, trăiește din împrumuturi, dar va arăta tuturor pe rețelele de socializare că zilnic merge la restaurantul de fițe să bea suc îndepărtându-și cu grație degetul mic de pahar pentru a-și demonstra bunele maniere. Adunările intime cu familia la iarbă verde, la gratar, îi repugnă. Ar prefera să stea la un rând uriaș și o oră, dar să intre într-un pub extravagant și pretențios, unde să bea, dacă îi este sete, cea mai scumpă apă plată din oraș. Nu înainte de a-și face un selfie cu pubul sau cu nota de plată. Snobii își disecă febril arborele genealogic – poate va găsi ceva care să-i ateste neamul nobil din care se trage. Căci, înțelegeți, bunica lui, străbunica, nu a fost chiar o contesă, dar cu siguranță nu a fost o țărancă, așa, ca bunicile altora. Nu, nu are străbuni simpli, modești, toți au fost de vază, bunicul era medicul regelui, străbunicul era latifundiar pe timpul lui Franz Iosef, străbunica cea mai frumoasă femeie din oraș, curtată de marii poeți ai vremii. Nu, nu are părinți care provin din clasa muncitoare, și, vai, nu a purtat niciodată pantofi și tricouri de la tarabă în anii 90. Dacă aduci discuția aici, snobul va schimba subiectul, se simte profund jignit și te va privi ironic. Pentru snobi, principalul lucru este luciul. Sunt lacomi după tendințe și mărci, etichete de pe tricou, deși nu își pot permite întotdeauna lucruri cu adevărat de înaltă calitate. Un frumos înveliș de prăjituri este mai valoros pentru el decât umplutura. Parfumurile, ochelarii de soare, cosmeticele, tot ce poartă marca marilor branduri, se vând de către vânzătorii ambulanți care umblă cu traistele prin instituții, ca pâinea caldă pe bani mulți, chiar dacă, în realitate, sunt doar niște produse contrafăcute ale căror etichete au fost copiate la xerox. Priceputul cu bun-simț nu va cumpăra niciodată făcături, așa cum procedează snobul. Obrazul subțire cu cheltuială se ține e valabil pentru priceput, snobul nu are cum să aibă un obraz subțire. Pentru că dincolo de dorința sa de a-și afișa pretențiile, se află atitudinea sa disprețuitoare față de celalalt. Tu nu-ți permiți ca mine, ești prea modest, simplu și sărac ca să poți avea ceea ce eu am.

O atitudine disprețuitoare față de ceilalți este, de fapt, așa cum spuneam, o manifestare a lipsei de încredere în sine. Dorința ireprimabilă de a arunca praf în ochii oamenilor cu prezența lor impunătoare, cu așa-zisa prestație, este doar o consecință a prostului gust și a lipsei de stil. Toată beteala lor externă este de ochii lumii. Să vadă lumea ce au, ce poartă, cum trăiesc de bine, unde și ce mănâncă, la ce salon exclusivist merg. Snobii nu au sprijin în ceilalți, de aceea sunt atât de dependenți de aprobare și nu au prieteni adevărați. Se mint singuri când cred că fac parte din cercuri înalte doar pentru că s-au aflat întâmplător pe lângă personalități. Cercul personalităților nu va fi niciodată și al lor fiindcă nu și-au câștigat și nici nu-și pot câștiga acest privilegiu. Ei poartă doar măști pe care speră să le creadă alții și pe care, până la urmă, ajung să le creadă doar ei înșiși.
Snobismul, așadar, poate fi interpretat și ca un simptom al insecurității sociale. Snobismul poate reprezenta, desigur, și o reacție la o societate care și-ar dori să fie egalitară, reflectând un instinct uman profund înrădăcinat, conform căruia unii oameni sunt mai buni decât alții. La nivel politic, acești oameni cred că sunt mai potriviți să guverneze decât ceilalți și că guvernul lor tinde să producă rezultate mai bune – deși, desigur, nu trebuie să fii snob pentru a realiza ceva bun, poți să fii doar competent și instruit, dar nu e cazul în politica noastră românească, în care rezultatele, după 34 de ani de democrație, sunt insignifiante, oricine ar fi fost la putere. Vă amintiți personajul acela politic care cumpăra pentru prima oară în viața lui pătrunjel, având la vedere, agățat de mână, un ceas de mii de euro? Cam acesta este snobismul politic, dacă ar fi să-l definim cu exemple concrete.

Principala problemă cu care se confruntă snobii este că nu au obiective dincolo de „a trăi pentru a da bine în public”, uitând complet că o persoană trăiește, de fapt, „pentru a fi”. Imperativul lui Pindar „Deveniți cine sunteți!” exprimă foarte bine lecția de viață pe care trebuie s-o învețe un snob: deveniți liberi, cine sunteți într-un mod natural, voi înșivă.

Închei, ca o concluzie, cu o amintire de pe vremea când eram la liceu, să fi fost cam prin iarna lui 1987, care sintetizează, în mare parte, ideile din acest articol. Pe vremea aceea, aveam un coleg de clasă, al cărui tată era șeful Departamentului Agriculturii de Stat, un băiat care nu doar că nu mânca precum noi, muritorii români, salam cu soia și gheare de pui, dar nici apă de la robinet nu bea, ci doar suc de roșii la borcan de 800 de grame. Cel de 400 grame îmi displace, ne spunea strâmbând din nas, în vreme ce noi salivam de poftă, are un iz de roșie, cum să vă explic, ușor mucegăită și asta îmi creează un disconfort teribil. Fiind ziua lui, noi, câțiva colegi, vreo 6, ne-am gândit să-i cumpărăm un cadou, mai mult cu cât ținea morțiș să-i facem o vizită, după ore, la domiciliu și nu se cădea a merge cu mâna goală. Misiunea era dificilă: Pepe, căci așa îi spuneam noi, iubea mătasea naturală, nu încălța decât pantofi din Italia, era pasionat de tricourile și hanoracele Dunlop, lucruri de care noi abia auzisem în trista perioadă comunistă. Strânsesem cu toții cam 45 de lei, fiecare cât avea, ne uitam la măruntul acela de câte 3 lei pus grămadă, îngândurați. Cărțile nu-l interesau, papuci din plastic nu purta, stilou avea, unul cu peniță din aur, nu prea aveam ce cumpăra cu puținii bani strânși, astfel încât să-l putem mulțumi. Și cum făceam brainstorming, unul mai „creativ” ca altul, un coleg a luat punga cu bani și a țâșnit cu ea pe ușa clasei. Revin, ne-a spus din toc. După nici 15 minute s-a întors cu o cămașă neagră, simplă, supraelastică, pe care ne-a fluturat-o sub ochi. Ați uitat că pe Baicului e magazinul ala cu rebuturi? Am dat 25 lei pe ea. Ne rămân bani și de flori pentru maică-sa și pentru biletul de troleibuz. Nu ne-am amuzat văzând-o, ba din contră, ne-am înfuriat, nu ne puteam prezenta cu așa ceva la ziua colegului nostru pretențios. Ce vă impacientați așa, ne-a spus colegul, am și o soluție ca totul să fie perfect. Am o etichetă de la Fondul plastic acasă, am găsit-o la bloc, dau o fugă s-o iau. O capsăm pe spate și am rezolvat problema. Eticheta pe care scria mare ”unicat”, arăta suma de 500 lei, adică o pătrime din salariu pe vremea aceea. Reacția a fost peste așteptările noastre, Pepe a purtat cămașa aceea toată seara, era entuziasmat, a lăudat modelul, a pipăit cusăturile și a aprobat, cu un aer de specialist în textile, da, se simte calitatea!, apoi l-am văzut îmbrăcat cu ea și la Operă. Apoi nu l-am mai văzut o vreme, a venit revoluția din 89, nomenclatura a picat, apa de la robinet a înlocuit sucul de roșii, iar Pepe și-a găsit un loc de muncă pentru a-și întreține părinții dați afară din sistem. Lucra la o spălătorie auto și mergea și la facultate. Când ne-am întâlnit, după mulți ani, întâmplător în București, în fața școlii unde preda geografia, din una în alta, i-am spus adevărul despre cămașă. Am râs împreună. O imitație stă bine unei imitații, mi-a spus ca un înțelept cu ochii înlăcrimați, da, chiar mi-ați dat o lecție. Știi, în piesa de atunci, în care jucam toți, eu eram cel mai bun reprezentant al ridicolului. Slavă Domnului că viața m-a oprit la timp!

Cristina Danilov este psiholog